Prezentul volum reuneşte o serie de studii filozofice care au fost prezentate în cadrul celei de-a Treia Ediţii a Colocviilor de Filozofie de la Casa Lovinescu. Evenimentul, desfăşurat între 25 şi 27 septembrie 2006, a fost organizat de Societatea Română de Fenomenologie şi Centrul de Studii Fenomenologice, afiliat Universităţii din Bucureşti. Conferinţelor susţinute la colocviu li s-au alăturat alte câteva studii menite să completeze aria abordărilor filozofice ale acestei problematici.
Tematica volumului circumscrie un interes cu rădăcini adânci în tradiţia filozofică antică şi ale cărui reverberaţii percutează în istoria filozofică ulterioară până în actualitate. Problematica a fost astfel delimitată încât una dintre temele centrale ale reflecţiei filozofice – limba – să devină prilejul unui dialog fructuos între diferite direcţii de gândire filozofică şi să încurajeze abordările în care filozofia se deschide către ligvistică, sociologie sau istoria religiilor.
Spre deosebire de Actele celor două ediţii anteriore ale aceluiaşi colocviu – Intenţionalitatea de la Plotin la Levinas. Metamorfozele unei idei şi Memoria filozofilor de la Platon la Derrida, tematica acestui volum este sensibil mai generoasă şi, de aceea, vizibil mai expusă pericolului sincretismului. Cu toate acestea, „identitatea“ acestui volum provine din faptul că nu îşi ia ca repere atât figuri filozofice centrale, cât mai ales probleme şi întrebări-limită suscitate de reflecţia filozofică pe marginea limbajului. Aşa sunt, de exemplu, încercările de a întrevedea limitele logos-ului şi ale rostirii, dificultăţile survenite în încercarea de a vorbi despre limbă sau scoaterea în evidenţă a unor sofisme dezvoltate pornind de la impreciziile limbajului uman.
Articolul lui Daniel Mazilu este un bun exemplu în acest sens. El îşi propune să exploreze limitele logos-ului ca limbaj şi rostire, urmând sugestia Enneadelor plotiniene. Daniel Mazilu identifică drept intenţie principală a acestor texte circumscrierea limitelor logos-ului ca limbaj şi dezvoltarea unui logos ca raţiune.
Articolul lui Andrei Găitănaru urmăreşte să realizeze o arheologie a cuvântului teologic, propunând trecerea distincţiei catafatic-apofatic în planul secund şi înţelegerea discursului teologic ca o doxologie infinită.
Un alt exemplu de dialog fructuos între filozofie şi disciplinele apropiate ei este acela prezent în abordarea Brînduşei Palade, care urmăreşte să puncteze implicaţiile ontologice ale întrupării Cuvântului divin. Întruparea Logos-ului face posibilă o ontologie relaţională a existenţei umane care oglindeşte relaţia persoanelor treimice.
Studiul lui Silviu Lupaşcu se concentrează asupra desluşirii premiselor filozofice ale unei abordări istorico-religioasă a problematicii limbii. Ipoteza coexistenţei arianului şi a semitului într-un spaţiu paradisiac este pretextul pentru stabilirea unui dialog între două spaţii religioase total separate şi astfel pentru iniţierea unei hermeneutici considerate până acum imposibile.
Contribuţia Deliei Popa pune în lumină statutul central al limbajului în cadrul demersului filozofic de orientare fenomenologică. Limbajul, în calitatea sa de condiţie de posibilitate a oricărei fenomenalizări ca demers de a face manifeste „lucrurile însele“, îşi dezvăluie complexitatea odată cu înţelegerea constituirii subiective a sensului.
În articolul lui Ştefan Nicolae, problematica limbajului este cercetată din perspectiva sociologiei de inspiraţie fenomenologică care scoate în evidenţă rolul aprezentativ pe care limbajul îl are pentru înţelegere.
Contribuţia Andreei Parapuf se alătură încercărilor de a pune în evidenţă limitele logos-ului ca afirmaţie şi enunţ, deci a logos-ului ca rostire în cuvinte. Pornind de la abordarea fenomenologică şi hermeneutică a lui Heidegger a problematicii limbajului, articolul schiţează premisele unui logos mai originar, a unui logos ca discurs, care articulează semnificaţii atribuite lucrurilor, şi nu cuvintelor.
O contribuţie originală este prilejuită de articolul lui Andrei Cornea, care dezvoltă o critică la adresa tezei lui Jean-François Lyotard conform căreia, în dialogul social, este imposibil de evitat „differendul“. Andrei Cornea arătă aici că Lyotard se face vinovat de reducerea genurilor discursului la un singur gen „corect“, acela a demonstraţiei logice.
În articolul lui Solomon Marcus poate fi sesizat cel mai bine inepuizabilul valenţelor pe care le pune în joc problematica limbii. Întregul câmp al cunoaşterii este implicat în dezbaterea pe marginea acestei idei, de la lingvistică, filozofie şi programe de calculatoare până la muzică, poezie sau teatru. Prin analizarea comparativă a diferitelor tipuri de limbaj, autorul va scoate în evidenţă dificultatea de a distinge din punct de vedere structural între limbajele artificiale şi cele naturale.
Denisa Butnaru cercetează fenomenul limbajului într-o dublă ipostază: în ipostaza de configurare intersubiectivă şi în cea de fundament al întâlnirii dintre subiect şi lume. Primul aspect prezintă limbajul ca fiind condiţionat de conştiinţa subiectivă şi de mediu intersubiectiv, cel de-a doilea aspect îl analizează ca fiind condiţia de posibilitate a relaţionării subiectului cu lumea. Autoarea face recurs în acest sens la lingvistica integrală, aşa cum este aceasta reprezentată de Eugen Coşeriu.
Articolul lui Valentin Cioveie se opreşte asupra unei problematici-limită a limbii, şi anume tăcerea, autorul susţinând aici că tăcerea este felul esenţial de a fi al fiinţării umane. Ascunsă în spatele discursivităţii de diverse feluri, tăcerea poate fi recuperată printr-o serie de exerciţii şi tehnici, pentru a ajunge în final la o experienţă în care dihotomia discursivitate-tăcere este dizolvată.